Prietenie sau... ?

Cea mai apropiată prietenă pe care am avut-o în copilărie era vecina mea, o fetiţă care avea aceeaşi vârstă cu mine. Eram nedespărţite, dar totodată ne certam foarte des. Ea era o fire mai greu de mulţumit şi adesea trebuia să mă supun dorinţelor ei, pentru a-i face pe plac. Ori de câte ori refuzam să îi fac pe plac, aceasta se supăra şi nu vorbea cu mine zile întregi. Era orgolioasă şi nu venea niciodată să caute împăcarea… iar asta mă durea. Îmi lipsea compania ei şi făceam tot posibilul să mă împac cu ea.

Într-o zi, când ea s-a supărat pe mine, tata m-a surprins în faţa porţii cum îmi ceream iertare de la ea. Dar ea mi-a întors spatele şi a plecat, lăsându-mă plângând.

- De ce ţi-ai cerut iertare? – m-a întrebat tata.

- Nu ştiu… - am spus.

- Cum nu ştii? Ai greşit cu ceva?

I-am povestit tatălui meu de ce se supărase prietena mea, iar el a înţeles că eu nu îi greşisem cu nimic.

- Nu trebuia să îţi ceri iertare. – mi-a spus tata.

- Dar nu ai spus tu că cine e mai bun, lasă de la el?

- Da, dar asta nu înseamnă că trebuie să te umileşti şi să cerşeşti prietenie şi iubire. Ştiu că ţii la ea, dar dacă şi ea ar ţine la tine nu te-ar obliga să te umileşti în faţa ei şi să ceri iertare pentru greşeli care nu există. Am văzut că ori de câte ori sunteţi certate, tu te duci la ea. De ce faci asta?

- Pentru că e prietena mea şi ţin la ea….

- Dar ea nu e prietena ta? Ea nu ţine la tine? Te-ai gândit vreodată de ce este ea prietena ta şi ce vede în tine? Eşti cu adevărat o prietenă sau doar un copil cu care să îşi piardă timpul?
Atunci am revăzut multe episoade dintre mine şi prietena mea, momente în care ea m-a făcut să plâng nemeritat şi în care m-a supus umilinţei de a-mi cere iertare pentru greşeli închipuite. În disperarea mea de a nu o pierde eram în stare de orice…

Şi am realizat atunci un adevăr dureros: că ea nu mă preţuia la fel cum o preţuiam eu. Am înţeles că purtarea prietenei mele nu era datorată firii ei capricioase, ci lipsei iubirii.
Chiar și acum, ca adult, mi se mai întâmplă să mă străduiesc să țin cu disperare alături de mine oameni pe care-i iubesc. Mă trezesc justificându-mă pentru neputințele mele și făcând eforturi să fiu cât mai atentă, cât mai prezentă, cât mai bună pentru ei… Cu toate acestea realizez că niciun efort nu este de ajuns, că nu mi se recunoaște niciun merit și că nu sunt iubită, ci doar folosită...  

Sufletul omului este dependent de apropiere, de prietenie şi de iubire. Dar nu toţi oamenii pe care-i avem aproape ne pot fi prieteni… Pe unii dintre ei ni-i aduce viaţa în preajmă, ca vecini, colegi, sau cunoştinţe din anturaj… Am văzut prietenii care s-au terminat de îndată ce "geografia" nu a mai fost favorabilă, adică de îndată ce una dintre persoane a trebuit să plece în alt oraş, în altă firmă şi poate chiar şi doar cu două birouri mai departe… Şi astfel, vechii prieteni au fost înlocuiţi cu alţii noi, aproape din punct de vedere geografic şi la îndemână.

Cred cu tărie că nu poate exista prietenie fără iubire. Dar nu poţi forţa pe cineva să te iubească.

Uneori ne amăgim cu prietenii imaginare, crezând că sentimentele ne sunt împărtăşite. Şi ne trezim la un moment dat că în loc să avem un prieten alături, avem de fapt un străin…

Cert este că un om care iubeşte şi preţuieşte pe cineva, nu îl răneşte, nu îl oboseşte cu capricii și frustrări personale, nu revendică mereu drepturi şi nu pretinde tot timpul să i se ofere… Prietenia înseamnă libertate și iubire, înțelegere, devotament, răbdare, armonie și nicidecum teamă, justificări inutile și eforturi pentru a ține omul lângă tine...