Secrete


Nu ştiu exact ce vârstă aveam când am ascuns pentru prima dată ceva faţă de tatăl meu, dar lecţia primită atunci, nu o voi uita niciodată.
Chiar dacă faptul ascuns era o banalitate, era totuşi o tăinuire faţă de tatăl meu, care avea încredere în mine. Îmi aduc aminte că era foarte dezamăgit... şi că mi-a vorbit despre încredere. Mi-a spus că un om care iubeşte pe cineva, are încredere şi nu are secrete.
„Indiferent ce greşeală vei face vreodată, vino şi spune-mi mie, nu altora. Nimeni nu te va înţelege ca mine, nimeni nu îți va păstra secretul ca mine, nimeni nu te va ajuta ca mine şi nimeni nu te va ierta ca mine.” – mi-a spus tata.
Apoi mi-a povestit cât de umilitor este să fii mândru de un om drag, să crezi în el cu toată inima şi să afli de la altcineva că acesta îţi tăinuieşte ceva... Te doare, nu numai că îţi ascunde ceva, te doare şi faptul că un străin îţi râde în faţă şi are motiv să desconsidere acel om drag ţie...
„Cum poţi să mă priveşti în ochi şi cum poţi să mănânci cu mine la masă, când ştii că îmi ascunzi ceva?” – m-a întrebat tata.
Am regretat... şi am învăţat din asta. Apoi, nu i-am mai ascuns nimic, pentru că m-a învăţat să am încredere în el. M-a învăţat că familia şi oamenii care se iubesc, nu au secrete. Că oamenii care se iubesc împart și aceleași bucurii, dar și aceleași necazuri... Că oamenii care se iubesc, înțeleg și decăderile unui om și îi iartă rătăcirile... Şi că oamenii care se iubesc, nu pot spune „te iubesc” înainte să spună o taină ascunsă în suflet...
Anii au trecut şi, în naivitatea mea, am crezut că oamenii care mă iubesc nu îmi vor ascunde lucruri... că nu vor avea secrete, că vor crede în mine şi că eu voi putea crede în ei. Din păcate, nu toţi cei pe care i-am întâlnit au avut parte de o lecţie aşa cum am primit eu în copilărie... Iar oamenii mi-au ascuns, m-au dezamăgit și m-au făcut să mă simt străină de ei...
Doare atunci când oamenii se ascund de tine... şi, chiar dacă ierţi, îţi pierzi încrederea în ei şi nimic nu va mai fi la fel...
De oameni putem ascunde lucruri, dar de Dumnezeu niciodată... de aceea, mai devreme sau mai târziu, toate adevărurile ies la lumină...


Viaţa este o călătorie...


„Dacă nu ştii ce să ceri de la viaţă, viaţa nu ştie ce să-ţi dea.”
- Ileana Vulpescu
  
Fiecare viață poate fi asemănată cu o călătorie.
Nu ştim niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi unde se va termina. Nu ştim dacă va fi frumoasă, monotonă sau plină de neprevăzut. Nu ştim ce oameni vom întâlni în călătoria noastră şi nici cine ne va fi alături până la sfârşit.
Nu ştim ce experienţe vom trăi, ce bucurii, ce dureri, ce iluzii, ce speranţe. Ştim doar că drumul nostru nu va fi întotdeauna lin, că uneori vom întâmpina obstacole şi chiar şi oameni care vor încerca să ne abată de la calea noastră.
Uneori ne vom opri acolo unde vom avea impresia că ne-am găsit locul sub Soare, apoi vom realiza că nu ne regăsim în locul acela şi nici alături de oamenii lângă care am zăbovit... Ruptura de ei va părea imposibil de suportat şi vom amâna o vreme plecarea, irosind timp şi iluzionându-ne că poate, într-un târziu, vom primi ceea ce dorim. Iar când sufletul nostru nu va mai suporta pustiul din el şi lipsa iubirii va găsi forţa de a-şi urma călătoria de unul singur, până ce va întâlni pe altcineva care lângă care să i se pară că a găsit locul sub Soare...
Nu ştim niciodată ce oameni ni se vor alătura în călătoria noastră şi nici cât timp ne vor însoţi. Unii vor rămâne în urma noastră, pe neaşteptate, fiindcă acolo se încheie drumul lor, alţii vor călători mai repede şi ne vor depăşi din mers, îndreptându-se spre zări de ei ştiute şi nouă necunoscute. Vor fi şi persoane care ni se vor alătura pe drum pentru perioade scurte, căutând să îşi aline singurătatea alături de noi, ne vom lăsa amăgiţi de promisiunile lor, vom trăi deziluzii care ne vor face să ne pierdem încrederea în oameni şi să fim precauţi cu cei care vor încerca să se alăture călătoriei noastre.
Călătoria noastră nu va fi mereu plăcută. Nu întodeauna vom avea parte de peisaje frumoase, nu întotdeauna vom avea parte de căldura Soarelui. Uneori va trebui să înfruntăm nori, ploi, viscol şi ninsori, iar alteori furtuni ce ne vor răvăşi sufletul.
Însă vor exista cu siguranţă şi momente în care inima ne va cânta de bucurie că trăim, vom trăi clipe frumoase, vom întâlni şi oameni minunaţi, adevărat balsam pentru suflet, prieteni autentici, parteneri de viaţă iubitori. Vom învăţa alături de ei încrederea în oameni, iubirea, speranţa că totul va fi bine.
Fiecare om pe care îl vom întâlni şi fiecare situaţie prin care ne va trece viaţa vor fi nişte lecţii pentru noi – şi depinde numai de noi dacă vom învăţa lecţia iertării, a compasiunii, a iubirii sau, dimpotrivă, dacă vom rămâne neiertători, duşmănoşi, victime eterne.
În călătoria care este viaţa vom cunoaşte şi binele, şi răul, şi iubirea, şi dezamăgirea, şi speranţa, şi iluzia. Nimic din ceea ce este omenesc nu ne va fi străin. Nu vom şti niciodată cu siguranţă ceea ce ne rezervă viitorul, însă putem să avem certitudinea că pe tot parcursul călătoriei cineva ne va însoţi mereu: şi atunci când vom fi foarte fericiţi, dar şi atunci când vom fi căzuţi la pământ. Cineva ne va ierta mereu rătăcirile şi ne va aştepta să revenim pe drumul bun. Cineva ne va iubi mereu, chiar şi atunci când nici măcar noi nu ne vom iubi... Iar acel cineva este Dumnezeu.

Va doresc tuturor o călătorie cât mai frumoasă, cu oameni buni alături, cu momente fericite care să va taie respiraţia, cu lacrimi de bucurie, iar pacea şi iubirea să vă însoţească mereu!
Şi nu uitaţi: Nihil sine Deo, nimic fără Dumnezeu!


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Ghioceii nu sunt mereu un motiv de bucurie...



Aseară, am văzut la colțul unui magazin o fetiță care vindea ghiocei. Mă revoltă să văd copii puși să muncească... mai ales într-o asemenea manieră, care îi expune la umilință, la frig și epuizare fizică.
Mi-am făcut cumpărăturile și am luat o ciocolată pentru acea fetiță.
Când am ieșit din magazin, am cumpărat un buchețel de ghiocei de la ea și i-am dat și ciocolata. Nu am văzut niciun pic de bucurie pe chipul fetiței, care avea cam 10-11 anișori...
„Dacă îți cumpăr toți ghioceii, mergi acasă?” – am întrebat-o.
„Da, dar îmi mai dă o cutie să vând...” – mi-a spus fetița încet, cu privirea în pământ.
Ceva mă ținea lângă ea... îmi era greu să plec și să mă prefac că nu am întâlnit-o. Mi se părea nedrept că trebuia să stea afară, în frig și în întuneric... în timp ce alți copii se bucurau de căldura casei lor și de răsfățul și grija părinților.
Am întrebat-o pe fetiță dacă vrea altceva din magazin și mi-a spus ca nu. Aș fi făcut ceva, orice, dar am realizat că nu puteam face nimic...
Nu știu unde sunt gardienii publici în anumite momente și nu știu unde este dreptatea... 
Am mai cumpărat două buchețele de ghiocei și am plecat... cu un gol în suflet și cu speranța că măcar acasă are parte de căldură, de o familie normală, chiar dacă săracă... Am îndrăznit să sper că nu este privată de liniștea copilăriei și că nu muncește pentru a asigura băutura pentru vreunul dintre părinții ei...
Când m-am întors cu spatele la ea am plâns... pentru că eu am plecat acasă, în confortul căminului meu, unde mă aștepta un fotoliu comod, bunătăți și căldură, iar acea fetiță cu mânuțele înghețate, a rămas în stradă, în frig să muncească...

Copiii nu ar trebui să muncească... nu ar trebui să aibă responsabilitățile, temerile, greutățile și luptele unui adult. Vor avea timp de toate acestea la vremea lor... când le va veni rândul să fie oameni mari...
M-am imaginat în locul acestei fetițe, devenită adult, peste câțiva ani... oare cum vor arăta amintirile ei despre copilărie? 



Ceva dulce pentru cineva uitat de lume...



Acum câteva zile, când am plecat la muncă, în faţa mea mergea un bătrân care ţinea pe umăr un băţ de care erau atârnate două pungi din plastic. Ştiam deja ce avea în pungi, pentru că l-am recunoscut pe bietul om, pe care l-am văzut de câteva ori scormonind în pubelele de lângă bloc. Îl vedeam ori seara târziu, ori foarte dimineaţă... Nu este cerşetor, este doar un bătrân sărac care caută mâncare prin gunoaie. L-am ajuns din urmă şi i-am dat nişte bănuţi... cu o oarecare reţinere. Iar reacţia lui a fost dureroasă pentru mine. A izbucnit în plâns şi a început să spună des şi timid „Bogdaproste” şi „să vă dea Dumnezeu sănătate”. Mi-am văzut de drum, fără să pot uita că acel om, se trezeşte dis de dimineaţă să caute o bucăţică de hrană prin gunoaie. Şi m-am învinovăţit pentru că nu am făcut mai mult...
Ieri l-am văzut din nou. Nici nu a îndrăznit să ridice privirea din pământ când m-am apropiat...
M-am trezit spunandu-i că aş vrea să ne întâlnim măcar o dată pe săptămână să îi dau câte o pâine şi ce-oi mai putea şi eu... şi a acceptat.
Nu încurajez cerşetoria, mai ales că acel om nu cerşeşte. Caută cu umilinţă puțină mâncare aruncată de noi.
Mâine mă întâlnesc cu acest om şi pe lângă nişte iaurturi şi alte alimente pe care i le-am cumpărat azi, i-am făcut și un chec. (e o premieră, nu am mai făcut de ani de zile! )
M-am gândit să aibă şi el o duminică altfel, mai bună... să simtă şi el că nu e singur şi să se bucure de ceva bun...
Oricare ar fi povestea lui de viață, e un om. Un om pe care foamea îl trimite zilnic să caute prin gunoaie...
Nu vă scriu asta ca să înduioşez şi vă rog să nu mă acuzaţi că vreau să scot în evidenţă că sunt un om generos. Nu sunt mai bună decât restul lumii, sunt doar mai atentă la detalii și poate mai puţin insensibilă, dacă pot spune aşa...
Ceea ce vreau să transmit lumii care aruncă mâncare (pentru că toţi o facem) este rugămintea de a arunca totul ambalat separat de gunoaie... Chiar dacă nu-i vedem, din ceea ce aruncăm noi alţii trăiesc! Haideţi să le oferim măcar hrană curată... Nu e mult, e dureros de trist, dar e ceva pentru nişte oameni nevăzuţi, pentru care, ceea ce noi aruncăm poate însemna hrana care le asigură existenţa...
E atât de simplu să faci un gest uman... iar eu nu o fac pentru a primi răsplată de la Dumnezeu, pentru că răsplata este faptul că nu sunt în locul acelui om și că am șansa să îl ajut!
Sper într-o lume mai bună... și acesta e un pas mic pe care pot să îl fac...
Vă mulțumesc!



Despre iubire...



Ce înseamnă, de fapt, iubirea? Oameni perfecţi? O viaţă perfectă împreună? Nicidecum...
Este tocmai o legătură perfectă între oameni imperfecţi... Este tocmai o viaţa imperfectă, dar trăită din plin împreună. Este despre dăruire, despre încercări şi despre iertare. Este despre sacrificii, despre aşteptări şi despre renunţări la vise... Este despre două inimi care tresar la aceleaşi emoţii, despre ochi care plâng aceleaşi dureri, despre zâmbete care se întâlnesc şi se recunosc... pentru că acele zâmbete se iubesc. Este despre amintiri frumoase adunate o viață împreună...
Iubirea este o poveste frumoasă, cu momente fericite dar şi cu momente de adâncă tristeţe, cu momente de rătăciri dar şi de regăsiri minunate... Este un drum lung şi plin de neprevăzut, pe care doi oameni care se iubesc merg alături, cunoscându-se, ajutându-se, iubindu-se...

Vă doresc cu toată inima să trăiţi acea poveste de iubire minunată, cu un sfârşit fericit, care să smulgă lacrimi de admiraţie acelora care vă vor afla povestea!



Scrisori fără răspuns...


  
Îmi amintesc că atunci când eram copil, tata scria adesea scrisori. Avea prieteni cu care ţinea legătura, camarazi de armată sau oameni pe care drumurile vieţii i-au dus departe de el.
Cel mai des îi scria unui prieten din copilărie… dar niciodată nu primea răspuns. Tata era foarte legat de acel prieten, căruia îi ducea dorul. Îmi povestea mereu ce bine s-au înţeles şi cu câtă bucurie se jucau împreună atunci când erau copii…
-  Dar de ce îi mai scrii dacă nu îţi răspunde? – l-am întrebat pe tata, supărată într-un fel pe prietenul care nu-i răspundea la scrisori.
-  Pentru că eu nu l-am uitat şi vreau să ştie asta., mi-a răspuns tata trist.
-  Păi nu vezi că te-a uitat?
-  Nu cred că m-a uitat... Poate nu are timp, poate s-a mutat… eu încerc. Ce am de pierdut?
Tata mi-a vorbit atunci despre speranţă şi despre prietenie... şi nu mai ştiu ce cuvinte a folosit, dar ştiu că mi-a spus că între prieteni nu există orgoliu, că nu trebuie să aştepţi să facă celălalt primul pas.
După ani de zile, un domn tânăr şi elegant ne-a vizitat. Era fiul prietenului tatălui meu… şi pentru că drumurile l-au adus în apropiere, s-a gândit să îl cunoască pe tata. Abia atunci a aflat tata că prietenul lui murise cu mulţi ani în urmă…
- Şi de ce nu mi-ai spus, băiete? Ţi-era greu să îmi scrii două vorbe, ca să ştiu şi eu că a murit?
- Nu am putut… nu am vrut să vă dezamăgesc şi nici să mă lipsesc de scrisorile dumneavoastră atât de frumoase, care îmi aduceau alinare…

Este o poveste reală, pe care am notat-o în jurnalul meu când aveam 14 ani… Am notat-o impresionată de durerea tatălui meu, care a plâns în ziua aceea după un prieten pe care nu îl mai văzuse de peste 45 de ani, dar pe care nu îl uitase şi pe care încă îl iubea…
“Mai bine nu aflam… aveam cui să-i scriu în continuare şi speram…” – mi-a spus tata, foarte trist pentru că pierduse legătura cu cineva din nepreţuita lui copilărie.

Vreau să cred că asemenea prietenii mai pot exista… vreau să fiu o prietenă aşa cum a fost tata…

Sper ca într-o zi să intru în posesia acelor scrisori...

Dacă aveţi prieteni pe care i-aţi iubit, care au însemnat ceva în viaţa voastră şi de care v-aţi îndepărtat, nu aşteptaţi să facă ei primul pas… şi nici să fie prea târziu…



Contradicții



Cu cât avem mai mult, cu atât mai multe ne lipsesc.
Cu cât primim mai mult, cu atât mai puţin dăruim.
Cu cât facem mai multe, cu atât mai puține realizăm.
Cu cât cunoaștem mai mult, cu atât mai puțin învățăm.
Cu cât vorbim mai mult, cu atât transmitem mai puţin.
Cu cât ascultăm mai mult, cu atât mai puţin înţelegem.
Cu cât privim mai mult, cu atât vedem mai puţin.
Cu cât atingem mai mult, cu atât mai puțin mângâiem.
Cu cât încercăm mai mult, cu atât mai puțin reușim.
Cu cât suntem mai aproape unii de alții, cu atât mai înstrăinați ne simțim.
Cu cât suntem mai bogaţi în lucruri, cu atât suntem mai sărăciţi de noi.
Cu cât suntem mai înconjuraţi de oameni, cu atât mai singuri suntem...
Cu cât merităm mai mult, cu atât mai puțin primim...




Poduri...



„Oamenii construiesc mai multe ziduri şi mai puţine poduri...”
- Isaac Newton

Recunosc. Au existat oameni care mi-au pătruns în suflet cu mare uşurinţă, fără să facă nimic special în acest sens, doar fiind ceea ce sunt ei de fapt: oameni fundamental buni, luminoşi. Au existat şi oameni interesaţi care, deşi au făcut zeci de eforturi să se apropie de mine, umplându-mă de mii de complimente meşteşugit croite, nu au reuşit. Îi vedeam de partea cealaltă a drumului cum mergeau în paralel cu mine, ţintindu-mă cu privirea lor şi gratulându-mă exagerat, doar doar vor reuşi să se apropie de mine şi să îmi intre pe sub piele.
Recunosc. Pe unii i-am lăsat să se apropie, pe alţii nu. Dintre cei care au păşit alături de mine pe cale, unii au rămas, iar alţii şi-au văzut de drum după o vreme. După unii am plâns, după alţii m-am scuturat repede, zâmbind cu seninătate că am rămas să-mi văd singură de drum. Vorba aceea, mai bine singură pe cale decât mal accompagnée. Unii dintre cei plecaţi nu s-au mulţumit să îşi vadă de drumul lor şi s-au oprit să arunce cu pietre în mine, ca să mă rănească, să mă oprească din mers, să mă abată de la calea mea dreaptă și să mă vadă la pământ...
Recunosc. Unii au reuşit o vreme, iar alţii nu. Deşi din când în când m-a mai rănit câte o piatră, m-am ridicat de fiecare dată, mi-am îndreptat hainele, mi-am aşezat cu demnitate vreo şuviţă de păr care nu mai era la locul ei şi mi-am continuat drumul. Şi nu m-am irosit niciodată încercând să arunc cu pietre înapoi. Ba chiar am încercat să-i ajut pe lapidatorii mei... şi am adunat cu multă trudă și răbdare toate pietrele aruncate spre mine, pe care le-am cărat cu greu uneori, și am construit din ele poduri frumoase către mine...
Recunosc. Cei mai mulţi dintre ei nu au avut curaj să păşească pe podul întins spre ei şi să vină spre mine... Puţinii curajoşi – unii dintre ei sfâşiaţi de regrete, iar alţii şi mai porniţi împotriva mea – au încercat să îşi ia pietrele înapoi, dar, odată zidite în acele poduri stabile, ele nu mai puteau fi scoase deoarece podurile mele au fost construite cu multă iubire, iar iubirea este un liant sigur.
Recunosc.  Cei mai neputincioşi dintre detractorii mei, aflați de partea cealaltă a drumului, otrăviţi de invidie şi de ură, au încercat să îmi distrugă podurile, aruncându-le în aer, pentru că nu suportau să vadă cum oamenii veneau în continuare spre mine și pentru că nu suportau să mă vadă fericită... Şi am încercat să fiu şi mai iubitoare, şi mai fericită ca să trimit pe podurile construite de mine, înspre ei, detractorii mei, pace, recunoştinţă şi iubire care să suplinească  neiubirea lor. Pentru că indiferent câtă ură şi venin ar trimite ei înspre mine, acestea nu vor putea învinge niciodată forța și siguranța iubirii care circulă pe podurile mele, dinspre mine către ei.
Să fiţi iubiţi!


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii