Sacrificii



Este incredibil câte sacrificii suntem capabile să facem noi, femeile, atunci când iubim... 
Cât putem aștepta, cât putem visa, cât ne putem iluziona, cât putem îndura și cât putem ierta... 
Ne agățăm cu disperare de orice iluzie care substituie fericirea… și așteptăm cu o răbdare absurdă câteva frânturi de bucurie și acele calinerii care ne mângâie sufletele, care ne țin vii, netrăind până atunci, minimalizându-ne viața la acele momente... 
Uneori ne umilim conștiente de slăbiciunile noastre, ne desconsiderăm, ne învinovățim, ne abandonăm și ne masacrăm sentimentele... 
Și, foarte rar, îndrăznim să ne plângem nemulțumirile și frustrările așteptărilor agonice, pentru că iubim prea mult, atât de mult, încât vrem doar să fim frumoase, bune, perfecte...



Lacrimi


Cândva, când eram mică, tata m-a surprins plângând.
Mi-a spus atunci că Doamne-Doamne le-a dat oamenilor un număr fix de lacrimi. Și că există două feluri de lacrimi: de tristețe și de fericire.
„Nu îți irosi lacrimile, tati, pentru lucruri care nu merită. Păstrează-le pentru atunci când va trebui să plângi de fericire. Ar fi păcat să nu ai în acele momente cu ce să plângi!”

Vă sfătuiesc și pe voi să faceți economie la lacrimi și să nu le mai irosiți pe nimicuri și pentru oameni care nu merită. Doar cei pe care îi iubim merită, pentru că ei le compensează cu fericire.
Plângeți atunci când ceva vă bucură inima, când vă este dor, când sufletul vă vibrează la frumos...
Vă doresc ca toate lacrimile voastre să fie de fericire!



Prieteni



Există și oameni care sunt cu adevărat prieteni. 
Sunt acei oameni care știu când să vină, cât să rămână și când să plece. Care găsesc timp pentru tine, răbdare să te asculte, o vorbă bună, o încurajare, o mângâiere, o lacrimă. 
Sunt acei oameni care au puterea ca printr-o simplă îmbrățișare să îți ia jumătate din poverile sufletului și să te facă să nu te mai simți al nimănui, nedorit și neiubit. 
Sunt acei oameni care se bucură de fericirea ta și care suferă împreună cu tine.   
Sunt acei oameni care nu își compară lucrurile și realizările cu ale tale și care nu te invidiază dacă ai mai mult decât ei. Care nu concurează cu tine și nu țin morțiș să te depășească.
Sunt acei oameni care nu te resping de îndată ce le greșești și care nu își schimbă părerea despre tine atunci când treci prin încercări și decăderi. 
Sunt acei oameni care nu stau niciodată să asculte pe cineva care te vorbește de rău.   
Sunt acei oameni care nu vorbesc despre tine decât atunci când vor să le dea altora un exemplu bun, care nu povestesc despre viața ta și despre intimitățile tale. 
Sunt acei oameni care nu stau mereu cu lupa pe tine, care nu te cântăresc și nu-ți țin evidența lucrurilor pe care le ai, pe care îi interesează mai mult cum te simți și dacă îți lipsește ceva. 
Sunt acei oameni care nu au tot timpul ceva de reproșat și de revendicat, care nu te fac să te simți mereu dator și obligat, care nu îți invocă mereu greșelile și care nu îți amintesc niciodată că te-au ajutat și că ți-au dat.
Sunt acei oameni care te iartă înainte de a le cere tu iertare. 
Sunt acei oameni cu care împarți momente bune și momente grele, lacrimi de dor și lacrimi de bucurie, oameni cu care împărtășești visuri și care te îmbogățesc cu amintiri. 
Sunt acei oameni care, atunci când tu ești la pământ, îți întind mâna sau se așează lângă tine și în niciun caz nu stau să te privească de sus.  
Sunt acei oameni pe care nu îi poți păcăli cu un zâmbet fericit, în fața cărora nu trebuie să porți măști, care cunosc mereu realitatea vieții tale. 
Sunt acei oameni cărora știi că le poți spune orice, fără teamă că te vor trăda și că te vor judeca. Sunt acei oameni care îți înțeleg rațiunile inimii și care îți respectă alegerile. 
Sunt acei oameni care nu îți spun doar ceea ce îți place să auzi și care nu au pretenția să li se spună doar ceea ce le place, pentru care adevărul și binele personal sunt mai importante decât orgoliul propriu. 
Sunt acei oameni în sufletele cărora te simți în siguranță.



Un om care te iubește...


Un om care te iubește, te respectă, iar un om care te respectă, nu te pune niciodată în situații jenante, nu te expune ridicolului și nu te umilește.
Un om care te iubește nu face ceva ce nu îți place, știe și simte ce trebuie și ce nu trebuie să facă, fără să-i impui limite...
Un om care te iubește, nu te compară cu alte persoane.
Un om care te iubește nu te minte și nu îți ascunde nimic.
Un om care te iubește nu îți evidențiază defectele, ci calitățile.
Un om care te iubește te pune pe primul loc și nu te face să te simți ignorat, nedorit, abandonat, uitat...
Un om care te iubește are totul dacă te are pe tine și nu ar trebui să te facă să simți că nu îl împlinești și că eforturile pe care le faci pentru iubirea voastră nu sunt apreciate.
Un om care te iubește nu te chinuie și nu îți dă motive de neliniște, de îndoială și de nesiguranță.
Un om care te iubește nu îți irosește timpul și nu te obligă să îl aștepți.
Un om care te iubește nu poarta măști in preajma ta.
Un om care te iubește are încredere în tine, nu te desconsideră, nu te bănuiește și nu te obligă să te justifici doar fiindcă el este dominat de spirit polițienesc. 
Un om care te iubește nu te face sa plângi, decât de fericire sau de dor.
Un om care te iubește nu îți va da niciodată motive să te îndoiești de dragostea sa...


Cele mai frumoase mâini...



„Mama este la fel ca şi bunul Dumnezeu: o căutăm la nevoie şi o uităm când suntem mulţumiţi.”
- Carmen Sylva

Cele mai frumoase mâini sunt mâinile mamei.
Mâinile cu care și-a mângâiat cu mândrie și iubire burtica, atunci când erai încă în pântecele ei.
Mâinile cu care te-a ținut în brațe, cu care te-a mângâiat, te-a spălat, te-a îngrijit și ți-a pregătit hrana.
Mâinile de care te-ai sprijinit când ai făcut primii pași.
Mâinile cu care și-a șters lacrimile atunci când a fost îngrijorată din cauza ta, când s-a bucurat de succesele tale, când ți-a simțit lipsa, când ai rănit-o cu vreo privire rece sau cu vreo vorbă nemeritată...
Mâinile cu care ți-a alinat durerile, temerile și cu care ți-a dat curaj și forță să mergi mai departe.
Mâinile cu care ți-a dăruit tot ceea ce a avut ea mai bun.
Mâinile cu care a muncit neobosită pentru tine, cărând greutăți, îndurând asprimea gerului, lucrând târziu în noapte pentru ca tu, dimineaţa, să ai tot ceea ce îţi trebuie.
Mâinile cu care ți-a deschis ușa de mii de ori.
Mâinile pe care și le împreunează adesea într-o rugăciune trimisă Cerului pentru tine...
Cele mai frumoase mâini sunt mâinile mamei.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Infidelitate...



O femeie înșală foarte greu, iar motivele ei sunt total diferite de cele ale bărbaților. Cu puținele excepții, când ele înșală datorită firii infidele, a curiozității, sau a lipsei iubirii față de partener, femeile o fac atunci când sunt neglijate, atunci când se simt abandonate, neapreciate și nedorite. Femeia va căuta în altă parte ceea ce-i lipsește, pentru că e dependentă de dragoste, de afecțiune și de atenție. Înșală atunci când partenerul ei nu o mai face să se simtă frumoasă, dorită, importantă, când nu o mai respectă și atunci când acesta nu mai este receptiv la nevoile ei. Unei femei nu-i ajung lucruri și confort financiar pentru a fi fericită și împlinită. 
Oamenii condamnă mai mult infidelitatea femeilor decât pe cea a bărbaților. Dar nimeni nu se gândește că femeia se sacrifică de cele mai multe ori și rămâne într-o relație în care nu este împlinită. Rămâne alături de familie, de copii și le dedică lor toată viața ei. Rămâne alături de bărbatul incapabil să o facă fericită, deși ar putea renunța la tot. Rămâne prizonieră într-o viață ratată și se resemnează în fața neputinței de a schimba ceva, doar din iubire pentru familia ei. Rămâne doar cu vise fanteziste și cu întrebări retorice despre cum ar fi fost dacă… Iar singurele clipe de împlinire sunt puținele momente de tandrețe, când se refugiază în brațele aceluia care-i oferă acel puțin de care ea depinde atât de mult… și nici măcar acea fericire nu este completă, pentru că ea se învinovățește și se condamnă obsesiv pentru greșeala de a căuta niște clipe amărâte de "fericire"…


Fragment din cartea Fluturi.
Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:
volumele 1 și 2 împreună
volumul 3
Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi

Aparenţe...




Am descoperit cei mai frumoși oameni, ascunși după chipuri aparent banale și în trupuri bolnave, accidentate... Și am întâlnit oameni urâți, ascunși în trupuri frumoase, aparent perfecte. 
Am simțit căldură de la oameni străini, distanți, așa cum am simțit răceală de la oameni apropiați. 
Am primit mângâiere, înțelegere și susținere de la oameni care aparent nu aveau nimic de oferit și am fost abandonată și respinsă de oameni care aveau totul și care îmi datorau foarte mult. 
Am descoperit sensibilitate în oameni duri, puternici și implacabili, așa cum am găsit impasibilitate în oameni aparent umani, buni, perceptibili. 
Oameni foarte bolnavi mi-au alinat mie suferințe minore, trecătoare, de multe ori închipuite, iar oameni sănătoși m-au tratat cu nepăsare când am fost bolnavă. 
Am găsit prieteni adevărați în oameni pe care nu i-am văzut niciodată, așa cum am descoperit străini în prieteni apropiați. 
Am simțit aproape de sufletul meu oameni care se aflau la mii de kilometri distanță, așa cum m-am simțit înstrăinată și îndepărtată de oameni care se aflau lângă mine. 
Am fost iertată de oameni pe care i-am rănit și cărora le-am întors spatele și am fost condamnată, respinsă și abandonată de oameni cărora nu le-am greșit niciodată. 
Am învățat de la oameni care nu aveau studii și experiențe de viață, așa cum nu am învățat nimic de la oameni care păreau a cunoaște totul... 
M-au apropiat de Dumnezeu oameni fără credință și m-au îndepărtat de El oameni aparent foarte credincioși. 
Am fost primită regește în case modeste și am fost tratată cu indiferență în vile somptuoase. 
Au fost oameni care au împărțit cu mine din hrana lor puțină și modestă, așa cum oameni care aveau abundență de bunătăți nu mi-au oferit nici măcar un pahar cu apă. 
Am primit iubire de la oameni cărora nu le-am oferit nimic și am fost dușmănită de oameni pe care i-am iubit și cărora le-am dăruit totul. 
Viața m-a învățat să nu mă mai grăbesc să cataloghez, să evaluez și să aleg oamenii superficial, după false valori și după aparențe. Pentru că nu se știe niciodată cine este un om, cum este și ce comori ascunde sufletul său...



Nu mai știm să fim femei?



De câte ori mă uit la un film vechi, privesc cu nostalgie și cu admirație femeile din trecut. Iar când îmi întorc ochii și sunt iar în prezent, realizez cu tristețe că unele femei au uitat să mai fie femei. Probabil că și-au dorit atât de mult să fie egale cu bărbații, încât și-au pierdut simțul măsurii și echilibrul. Nu mai știu să fie frumoase, elegante, educate, feminine, doamne.
Cele mai multe își doresc doar să fie doar frumoase și trăiesc cu ferma convingere că pentru asta este suficient să fie aibă o siluetă de invidiat. Își doresc și să fie sexy, dar nu cunosc diferența dintre a fi sexy și a fi vulgară. Confundă moda cu stilul. Parcă nu au personalitate și se grăbesc să imite tot ceea ce pare a fi în vogă. O fi libertatea de expresie la modă, dar în ținutele lor predomină o lipsă totală de adecvare a vestimentației la timp și mai ales la spațiu, de aceea anumite haine și bijuterii sunt purtate oricând și oriunde, fără nicio noimă.
De multe ori am impresia că la putere a ajuns doar nevoia unor femei de exhibiționism, altfel nu îmi explic etalarea orgolioasă și fără sens a lucrurilor personale, ținutele chinuite, abundența de bijuterii opulente, purtate fără logică, machiajul excesiv și proastele maniere. Până și parfumul este folosit cu toptanul, ostentativ și este ales după nu știu ce modă, nu după personalitate, ținută, anotimp și oră. Părul este de multe ori prea roșu, ori prea argintiu, prea tapat, prea încrețit, iar chipul lor este mutilat de tot felul de intervenții, chipurile estetice, căpătând la final doar o expresie falsă. Prea mult roz, sclipici și accesorizare fără logică. Iar lipsa de informație, de bun simț și de cultură dar și dorința de mai mult, de mai bine cât și comoditatea, le transformă pe anumite femei în exemple proaste care deranjează ochiul.
Majoritatea femeilor trăiește cu falsa impresie că doar având haine și accesorii scumpe, de firmă, pot fi elegante și stilate. Doar lucrurile le menţin stima de sine ridicată.
Obsesia pentru îmbrăcăminte și a gătelii excesive sunt semne de provincialism (da, în sensul depreciativ al cuvântului, asta ca să fiu drăguță și să nu spun direct că unele femei au apucături și deprinderi demodate, stângace, neștiutoare dar închipuite, de țoape), așa cum adoptarea modei care nu te reprezintă denotă lipsa personalității, a intuiției și a bunului gust.  
Pe multe femei le preocupă ascensiunea socială și imaginea din oglindă, în defavoarea educației și a cultivării spiritului. Se compară obsesiv cu alte femei şi devin dependente de aprobarea celorlalţi.
Apoi se vaită că bărbații nu sunt capabili să le descopere frumusețea interioară, dar cu toate acestea ele uită să-și mobileze interiorul și își evidențiază numai trupul.
Și toate din dorința de a fi frumoase, elegante, admirate, femei! Convinse fiind că pentru toate acestea le-ar trebui foarte mult, omițând ceea ce este esențial. 
Bunul simț este un criteriu fundamental care ar trebui să ajute o femeie să nu devină ridicolă prin comportament și stil. Pentru că o femeie cu bun simț se respectă pe sine și își respectă interlocutorii. Nu îi agasează vizual cu lipsa de bun gust și cu neglijența față de propria persoană.
O femeie elegantă este elegantă oricând și oriunde fără a depune eforturi, pentru că eleganța este parte a personalității sale. De aceea nu va fi surprinsă niciodată îmbrăcată nepotrivit sau neîngrijită. Nu va atrage atenția printr-o atitudine zgomotoasă, nu va vorbi prea tare, nu va râde ca o descreierată și nu va face scene jenante în public. Va privi discret, nu se va holba și nu va gesticula cu mișcări ample. Nu se va îmbulzi, va avea o atitudine demnă, care să impună respect, fără a da impresia că se crede vreo baroană. Nu va participa la discuții care o înjosesc și nu va răspunde la accesele triviale și grobiene din jurul ei.
O femeie elegantă știe să evite situațiile conflictuale, nu-și va pierde demnitatea și nu se va expune ridicolului. Nu transformă un zvon într-un subiect de budoar și nu o preocupă flecăreala inutilă.
Nu frecventează locuri obscure doar de dragul anturajului. Știe când, ce și cum să vorbească. Este echilibrată, are simțul măsurii în toate și se respectă.
O femeie adevărată nu se lasă transformată într-o caricatură pentru că așa fac altele și așa e la modă, pentru că lucrurile importante pentru ea înseamnă simplitate, naturalețe, discreție, gingășie, senzualitate, căldură, umor de bun gust, sensibilitate, frumusețe interioară... Știe să se facă plăcută și să devină un exemplu demn de urmat.
Aș putea să scriu până mâine, la un moment dat abulic și incoerent când mi-aș epuiza ideile, despre cum ar trebui și cum nu ar trebui să fie o femeie. Dar mă opresc fiindcă știu că ați prins ideea, și doar mă întreb ce s-a întâmplat oare cu femeia care în trecut inspira poeții și pictorii cu frumusețea, cu farmecul și cu misterul ei? Unde a dispărut femeia aceea plină de eleganță, de erotism rafinat, femeia-copil, femeia spirituală?
  

„Avem totul în noi pentru a fi splendide.” (Maya Angelou)



Text publicat cartea  Iubitelor mele prietene 





Adio!



Sufletul omului este dependent de iubire. Oricât de împlinit ar fi pe plan material, profesional, social, omul nu poate fi fericit fără un suflet alături, cu care să își împartă viața, cu bucurii și tristeți.
Nevoia de iubire îl face să ajungă în momente disperate, care îl împing să facă alegeri pripite, greșite. Și se aruncă orbește în povești de iubire incerte. Vede omul de care se îndrăgostește mai frumos și mai bun decât este de fapt și îi da o valoare mult peste realitate. Vrea să iubească și ignoră defecte și lipsuri, mulțumindu-se cu puțin, având impresia uneori că i se oferă chiar peste meritele sale...
Cu timpul însă, sufletul lui începe să simtă lipsurile... începe să-l doară că nu primește aceeași iubire înapoi. Și realizează că s-a grăbit să creadă, să se dăruiască, să iubeasca... Și vede omul aşa cum este cu adevărat, descoperind o imagine diferită de cea pe care şi-o conturase la început. Realizează că totul a fost o amăgire, o risipă de vise și o pierdere de timp…
Realizează că s-a îndrăgostit de o iluzie, în mare parte propria sa invenție născută din nevoia lui disperată de a iubi și de a fi iubit…
Putem alege pe cine să iubim?
Poate că da, dacă am iubi rațional... dar se pare că inima ia întotdeauna decizia finală... Iar rațiunea intervine agresiv doar ca o metodă de autoapărare...
O rațiune puternică nu face compromisuri...

Iar omul trebuie să găsească puterea să renunțe la amăgiri, la neviață, la neiubire, la vise deșarte... Trebuie să înțeleagă că merită mai mult, că merită totul, că poate trebuie să mai aștepte până când va întâlni sufletul pereche, acea jumătate dispusă să i se dăruiască în totalitate...
Ruptura de un om de care te-ai îndrăgostit și de visele în care acesta era inclus este foarte dureroasă...
Dar nimic nu este mai dureros decât o iubire neîmpărtăşită!





Cadouri...


Probabil că de mici suntem învățați să ne purtăm echitabil.
Când cineva te invită la ziua sa de naștere, te străduiești să-i cumperi un cadou pe măsura așteptărilor sale, ținând cont de valoarea lui, astfel încât să nu duci ceva ce a costat mai puțin decât cadoul pe care l-ai primit tu de la acea persoană.
În copilărie, când era ziua mea de naștere primeam cadouri foarte frumoase și în general acestea acopereau cam toate dorințele și nevoile mele. Prietena mea cea mai bună, mi-a adus la o aniversare un omuleț de zăpada, o jucărie din pâslă umplută cu vatelină. Cu siguranță a simțit că darul ei era nesemnificativ pe lângă celelalte daruri pe care le primisem. A doua zi, făcând inventarul darurilor cu alte două prietene, una dintre ele mi-a spus: „Ioana ți-a adus numai jucărioara asta? Dar tatăl tău i-a luat bicicletă de ziua ei!” Și atunci m-am simțit puțin neîndreptățită, influențată de afirmația prietenei mele, desigur. Tata a auzit acea afirmație și m-a privit grav, dar eu nu am înțeles pe moment privirea lui.
Doar când am rămas singuri mi-a spus că l-am dezamăgit pentru că nu i-am luat apărarea Ioanei.
„Cadourile nu înseamnă un schimb. Nu trebuie să oferi valoarea pe care ai primit-o.” - mi-a spus tata.
Și am primit în ziua aceea o lecție de viață foarte importantă. Tata mi-a atras atenția că părinții Ioanei erau săraci și că pentru ei, acel omuleț de zăpadă însemna un efort, făcut din inimă pentru mine. „Te-ai fi simțit mai bine dacă îți aducea un cadou scump, luându-și de la gură pentru asta?” - m-a întrebat tata. Eu i-am cumpărat bicicletă pentru că mi-am permis, pentru că noi avem mai mult decât ei. Și am făcut asta și pentru tine, ca să te fac fericită.”
Atunci am învățat că a dărui îți poate aduce mai multă împlinire decât a primi. Pentru că mi-am amintit fericirea Ioanei când a primit bicicleta și fericirea mea pentru că ne puteam plimba amândouă și ea nu mai era nevoită să îmi ceară bicicleta, sau să alerge pe lângă mine.
De atunci, m-am bucurat de orice lucru pe care l-am primit și l-am prețuit oricât de neînsemnat ar fi părut. Iar când am dăruit ceva, am căutat să dăruiesc din suflet, fără să evaluez acel dar în funcție de ceea ce am primit de la persoana respectivă. Am căutat ca darul meu să fie util și să aducă bucurie. Și de cele mai multe ori, bucuria mea când dăruiesc ceva este mai mare decât bucuria celui care primește ceva de la mine.
Unii prieteni au condamnat refuzul meu de a primi anumite daruri... apoi au înțeles că nu m-aș putea bucura niciodată de un dar pentru care s-ar face sacrificii. A accepta și a pretinde de la cineva să îți dăruiască ceva care necesită eforturi și renunțări la propria persoană, înseamnă egoism.
Cadoul este cadou, indiferent cât costă. Echitabil nu înseamnă să îmi aduci un cadou care să aibă aceeași valoare materială, ci aceeași valoare sentimentală. A dărui este un gest frumos, prietenesc, de iubire și cu siguranță ne dorim să dăruim tot ce este mai bun și mai frumos celor dragi nouă. Dar un cadou scump, nu reflectă neapărat o iubire mai mare. 
Atunci când nu știți ce cadou să îmi oferiți, puneți într-o cutiuță mică o bomboană, puțină iubire și dăruiți-mi-o. Ce mi-aș putea dori mai mult?