Lucrurile sunt doar lucruri.



De mici suntem învățați să prețuim lucrurile. Ni se atrage atenția să nu ne murdărim hăinuțele și să nu stricăm jucăriile. Greșit! Pentru că obsesia asta față de lucruri, ne dă false valori.
Probabil că am fost singurul copil de pe stradă necertat de părinți atunci când stricam o jucărie, când rupeam sau murdăream o haină, sau când spărgeam ceva.
„Lucrurile au durata lor și trebuie înlocuite.” - îmi spunea tata.
Îmi amintesc cum i-am stricat din greșeală o jucărie unei prietene. Ea s-a supărat, iar mama ei a certat-o foarte tare. Iar eu m-am simțit vinovată. Relația noastră a fost afectată pentru o greșeală involuntară și pentru un lucru.
Exact asta a vrut tata să mă învețe: să nu prețuiesc mai mult lucrurile decât prietenii. Să învăț că prietenii pot greși și să nu-i pun mai prejos în fața lucrurilor.
Îmi aduc aminte că aveam o vecină cam de aceeași vârstă cu mine și într-o zi am surprins-o pe mama ei când i-a spus să nu scoată în curte o păpușă nouă primită, pentru că eu aș fi putut să-i murdăresc sau să-i stric păpușa.
Mai târziu, am surprins o mămică spunându-i copilului ei de vreo patru anișori, să ascundă o jucărie anume, de un copilaș mai mic venit în vizită, de teamă că acesta va dori să o ia acasă.
Păcat că nu realizăm ce efect are această atitudine asupra caracterului copilului. Îl învățam de mic să fie egoist, să nu împartă, să prețuiască mai mult o jucărie, decât un copil.
Când eram copil, tata nu mă certa când spărgeam ceva. Desigur că îmi explica valoarea fiecărui lucru, punând foarte mare accent pe valorile sentimentale. „Cestile acestea le am de la bunica și le prețuiesc foarte mult. Poți sparge tot, dar de acestea te rog să ai grijă.” Nu m-a învățat că trebuie să am grijă de lucrurile scumpe, de cristaluri, sau de serviciile de masă complete.
Când ieșeam la joacă, aveam haine speciale de joacă. Niciodată nu mi-a interzis să mă tăvălesc prin noroi, nici să mă cațăr prin copaci, conștient că mi-ar fi inhibat bucuria de a mă juca, dacă mi-ar fi cerut să îmi păstrez hăinuțele curate.
Într-o zi, m-am apucat și am pictat geamurile casei, inspirată de vitraliile pe care le văzusem la un muzeu. O vecină mi-a atras atenția, crezând că tata mă va certa. Dar acesta a apreciat desenele mele și a avut răbdare să decid singură când le voi șterge. Între timp mi-a cumpărat vopsele tempera și sticlă, încurajându-mi creativitatea.
Mi-a permis să fac absolut ce vroiam cu lucrurile mele, să le dăruiesc, sau să le distrug, M-a lăsat să tund păpușile și să îmi tai hainele, conștient fiind că astfel mă va învăța atât despre simțul proprietății, cât și să devin responsabilă față de deciziile mele. M-a învățat să împart jucăriile și chiar să le dăruiesc celor care au mai puține. Și pentru a mă încuraja să fiu generoasă, m-a recompensat mereu cu alte jucării și mai frumoase.
Ca adult, realizez valoarea educației primite de acasă. Pentru că nu prețuiesc lucrurile sau banii mai mult decât oamenii. Le împart cu alții și le dăruiesc din inimă.
Iar viața mă recompensează cu tot ce e mai frumos. Cu prieteni minunați și cu un eu mulțumit și fericit.



  1. Ma bucur ca ai vorbit despre asta.As vrea ca fiecare parinte sau bunic sa citeasaca acest articol! Poate ai putea sa publici si intr-un ziar aceasta lectie de viata...poate.

    RăspundețiȘtergere